Atunci când punem inteligența în slujba iubirii și a sensului…
Suntem responsabili în a ne conștientiza propriile resurse/limite și este necesară o evaluare consecventă care să ne indice etapa sau punctul în care ne aflăm, cu atât mai mult când ne raportăm la această profesie. În funcție de aceste elemente să putem lua deciziile într-un mod responsabil.
În ceea ce mă privește, mă aflu într-un punct în care resrsele mele sunt limitate în sprijinul pihologic al copiilor cu afecțiuni oncologice.
Acest mesaj este pentru familiile care mă contactează, să poată să înțeleagă că decizia nu are legătură cu importanța sau mai puțin importanța unei persoane, doar că prezența mea în aceste condiții ar putea să facă mai mult său decât bine. Nu ne putem raporta la rezultatele sau experiențele din trecut, deoarece în prezent resursele mele sunt diferite, astfel că și potențialul de funcționare în procesul terapeutic va fi unul diferit.
Am avut șansa să cunosc oameni minunați și dedicați lucrului cu această categorie de pacienți, oameni de la care am învățat foarte multe și cu siguranța mai am încă de învățat. Oameni care mi-au fost profesori în timpul perioadei de formare, oameni cu foarte multă experiență și specializări specifice acestei categorii de pacienți.
Astfel că cel mai bun și potrivit lucru pe care îl pot face este să vă pot direcționa către colegii mei, către acești oameni!
Acestea fiind spuse/transmise, voi trece mai departe…
Sensul transformă, depășește limitele în conexiunea cu omul din fața noastră și ne ajută să ne putem deschide autentic în înțelegerea celuilalt.
Pentru mine nu există alb sau negru, există nuanță specifică fiecărei ființe umane care depășește cu mult orice cadran. Este perspectivă proprie și specifică în ceea ce mă privește, nu înseamnă că este superioară sau inferioară, pur și simplu doar că îmi este reprezentativă.
Până când nu intrăm în contact direct cu omul din fața noastră, nu putem ști care îi sunt resursele, cadranele ne tranformă în roboți care emit diagnostic în decursul a 10 minute + medicația aferentă (cazul nr 2 cu diagnotic de ADHD). Un copil care din cauza durerilor, a timpului îndelungat petrecut pe patul spitalului + traumele din trecut, cu siguranță că îi lipsește puterea (motivația) de concentrare/că are dificultăți de concentrare. Dar de aici până la a emite un diagnostic după o evaluare de 10 minute, aș zice că e drum lung, sau poate că nici nu există un drum. Și nu este vorba doar despre durata timpului dedicat evaluării, ci despre calitatea acesteia.
Imaginați-vă că din cauza lipsei de odihnă aveți unele dureri de cap, iar neurologul decide să vă opereze, pentru că doar vă doare capul, nu?! Atunci acesta trebuie supus unei operații, dar fără alte analize înainte, fără computer tomograf, fără RMN sau alte investigații suplimentare. Exact așa arată pentru mine și povestea cu ADHD-ul în cazul ăsta.
Aș putea vorbi si povesti atât de multe despre oamenii pe care am avut ocazia să-i întâlnesc și care au trecut pragul cabinetului, atât de multe lecții de viață în care orice scenariu imaginativ nu ar putea atinge complexitatea ființei umane în realitatea sa.
Astăzi, în aceste rânduri, voi face referire la 2 situații/2 cazuri diferite. În decurs de câteva zile, unul dintre ei a plecat dintre noi (fiind și primul om cu care am luat contact în calitate de psihoterapeut), iar celălalt, în vârstă de 11 ani, după mai bine de 30 de cure de citostatice (cu lungi perioade de internare), a intrat în remisie (nu mai există celule detectabile cu mijloace obișnuite de investigație, bineînțeles, vor urma evaluări ulterioare și consecvente de-a lungul timpului). O situație în care a fost luată în calcul la un moment dat și posibilitatea amputării piciorului stâng.
Vorbim despre un copil care a suportat efectele unei boli atât de grele, iar, pe deasupra, a mai existat și lupta cu un sistem care a blocat un proces de adopție mai bine de 4 ani. Dar care într-un final „a reușit”, „a ieșit victorios”. Acestea au fost cuvintele pe care și-a dorit să le transmit mai departe în numele său, și anume că „a câștigat”!
Foarte curând voi publica și scrisoarea (este în process de redactare) pe care își dorește foarte mult să o dedice tuturor copiilor care se confruntă cu o situație sau situații asemănătoare.
Un copil care în tot acest timp a avut un 2 țeluri, să poată fi și pe hârtie copilul celor pe care îi consideră ca fiind părinții săi și, ulterior, când condiția fizică îi va permite (adică foarte curând), să poată practica și ceea iubește atât de mult, sportul sufletului său (denumire atribuită chiar de el).
După fiecare cură de citostatice (vorbim de mai bine de 30 la număr) își urmărea idolii, antrenorii preferați, aceste aspecte îi dădeau putere să poată să facă față + sentimentul de siguranță că la un moment dat, îi va avea ca părinți din punct de vedere legal, pe acei oameni care i-au fost alături într-o formă necondiționată.
Iar eu îmi voi respecta promisiunea făcută … voi fi acolo, alături de el la primul său meci, și cu siguranță și la următoarele.
Pentru mine este un EROU în adevăratul sens al cuvântului și îi mulțumesc că mi-a dat ocazia să îi pot fi alături pe acest drum!
Cu gânduri bune, Psihoterapeut Loredana Fetca
This is the right web site for anybody who would like to understand this topic. You realize so much its almost tough to argue with you (not that I actually would want toÖHaHa). You definitely put a new spin on a subject that has been written about for a long time. Great stuff, just great!