„Nu putem să experimentăm viața în toată plenitudinea ei decât dacă avem o relație strânsă cu o altă ființă umană și, dincolo de acest lucru, un sentiment de conectare cu lumea care ne înconjoară.” – Harvile Hendrix
Ca adult, cred că există nenumărate momente în care ne întrebăm ce a determinat un anumit comportament, acțiune sau emoție și nu prea putem să găsim o explicație coerentă, poate pentru că răspunsul nu se află acolo unde căutăm noi…
Mai jos găsiți cuvintele unui adult (P., 33 ani) care a încercat cu toate forțele să ascundă rănile și nevoile copilului interior. Experiențele din copilărie l-au învățat că nu există un spațiu sigur, că dacă își exprimă nevoile va fi umilit și respins, iar dacă se va apropria prea mult de ceilalți, va fi din nou abandonat:
„Cel mai mult în viața asta mi-a luat să înțeleg că ceilalți chiar ne pot ajuta să ne vindecăm. Adică aveam senzația că cu cât voi construi mai multe ziduri, cu atât voi fi mai protejat.
Iar acum simt că, de fapt, nu găsisem oamenii potriviți cu care să pot lega relații sănătoase și normale. Eu nu făceam altceva decât să repet ceea ce trăisem cu părinții, colegii, prietenii, profesorii, adică așa am fost tratat în copilăria mea. Îmi era frică că sunt slab și că voi deveni dependent de ceilalți dacă apelez la ei, dacă mă apropii prea mult de ei. Mă temeam că voi fi umilit sau părăsit. Și acum le mai am, dar chiar nu mai dor așa de tare!”
Toate experiențele noastre din primii ani de viață devin tipare comportamentale în viața adultă. În funcție de aceste tipare ne alegem oamenii cu care să legăm relații tocmai pentru a recrea mediul familiar și cunoscut nouă, chiar dacă de cele mai multe ori alegerile făcute ne rănesc.
Un adult căruia în copilărie nu i-au fost îndeplinite nevoile de conectare și iubire necondiționată, la vârsta adultă va tinde să lege relații cu oameni indisponibili emoțional.
Lipsa de securizare emoțională din copilărie va genera la vârsta adultă teama de respingere și abandon.
Nevoia consecventă de ajutor, agățarea și dependența de ceilalți la vârsta adultă este strâns legată de abordarea „nu te poți descurca singur”, adică lipsa susținerii și încurajării copilului de a fi independent.
Harvile Hendrix afirmă că „pentru a experimenta o conexiune intensă și sigură cu o persoană care are grijă de ei, copiii au nevoie de ceea ce psihologii numesc un părinte ,,adaptat”.
Copiii crescuți de părinți adaptați au șanse mai mari să pună la vârsta maturității bazele unor relații împlinite, care se fundamentează pe iubire.
Deoarece au avut legături sigure, care le-au alimentat iubirea pentru persoanele care au avut grijă de ei, nu vor fi stăpâniți de o frică exagerată de abandon sau de sufocare prin iubire. Puțin probabil ca aceștia să își aleagă un partener din simpla nevoie de a nu fi singuri, deoarece majoritatea nevoilor esențiale le-au fost satisfăcute în copillrie. Ei nu sunt atrași de persoane care îi ignoră, îi critică sau sunt violente. Pentru ei, ideea că ar putea fi rău tratați este străină, anormală și complet greșită. Mai mult, au tendința să atragă destul de ușor perechea potrivită.”
– Harvile Hendrix
Funcționăm după aceste pattern-uri inconștiente și aveam tendința să reconstruim experiențele pozitive sau negative din propria copilărie.
Deși acum suntem adulți, dacă nu vom vindeca rănile produse în copilărie, acestea se vor face resimțite ori de câte ori vom lua contact cu persoane sau evenimente asemănătoare celor care au generat producerea lor.
Așadar, lumea adultului din prezent este puternic influențată de bagajul emoțional cu care vine copilul din trecut.
Pentru a se vindeca, copilul interior are nevoie să-i fie văzute, cunoscute și acceptate rănile și nevoi neîndeplinite. Adultul din prezent poate răspunde acelor nevoi într-o formă conștientă prin legarea unor relații sănătoase și securizante.
Lasă un răspuns