Dependența emoțională în relația de cuplu…atunci când totul se vindecă prin iubire…și anume iubirea de sine
Iubirea imatură spune: „Te iubesc pentru că am nevoie de tine.” Iubirea matură spune: „Am nevoie de tine pentru că te iubesc” (Erich Fromm).
Dependența emoțională la vârsta adultă față de partenerul de cuplu este în strânsă legătură cu neîndeplinirea nevoilor din perioada copilăriei. Persoana adultulă încearcă să vindece rana din copilărie.
Atunci când în copilărie nevoile nu au fost îndeplinite, la vârsta adultă (Vasile, D.):
• functionez tensionat;
• agitatie si un consum foarte mare in relatie cu persoanele semnificative;
• sunt foarte atent la celalalt ca sa ne pot modela comportamentul in functie de celalalt, de nevoile sale;
• celalalt primeaza intr-o forma nejustificata.
Persoanele care trăit în medii familiale în care s-au simțit marginalizate, în care au simțit că nu au contat și ca a fost necesar să se adapteze și facă față unor activități nespecifice (s-au simțit împovărate) etapei de vârstă la care se aflau, mai târziu, au devenit exagerat de loiale celorlalți, au învățat că ele nu contează și că mereu trebuie să primeze nevoile celorlalți.
Numai când pronunțăm cuvântul dependență, intuim că ceva nu este bine, după care, dacă mai apare și ideea de cuplu, să vezi acolo haosul, un haos a cărui idee de bază repetată și subliniată în mai multe rânduri este chiar însăși suferința.
Diana Vasile ne spune că „adicțiile sau dependențele sunt un tip de comportament repetitiv, însă fără ca persoana să aibă control asupra lui, comportament care presupune să faci ceva, să iei ceva, astfel încât să ajungi să îți faci rău” (Vasile, D., 2018).
Mulți vor veni și vor aduce după sine propriile bagaje care vor fi sub forma unor sfauri de multe ori cerute, iar la fel de multe ori, nu. Astfel că : „păi cine îl pune/o pune să rămână”, „tu nu vezi că meriți mai mult”, „ei da, nu te mai gândi și renunță, fii puternic/ă”, „nu înțeleg ce e în capul tău, eu în locul tău ….”, iar exemplele pot continua.
Atunci când venim cu astfel de sfaturi, judecăți către ceilalți, nu facem altceva decât să îi rănim și mai mult.
Acel/acea om/persoană care este în contact cu propriile trăiri, fie ele pozitive sau negative, pe care le conștientizează și le acceptă într-un mod sănătos, cu siguranță nu va simți nevoia de a critica, blama sau de a oferi sfaturi gratuite despre tot ce înseamnă ceilalți sau cum pot „face” ceilalți mai bine. Cu cât ne centrăm mai mult pe ceilalți, cu atât fugim mai mult de noi înșine. Acest sentiment de evaluare sau critică a celorlalți ne dă falsul sentiment unei stări de bine a propriei persoane.
Acum că am văzut care e nevoia ascunsă din spatele nevoii de a oferi sfaturi, să încercăm să descoperim ce se află în spatele acestei dependențe emoționale și cum am ajuns să facem parte din categoria norocoșilor posesori, cum de s-a instalat tocmai în viața noastră.
Cred că mulți ne-am pus la un moment dat astfel de întrebări și cu cât le-am pus mai mult, cu atât mai mult ne-am afundat într-un labirint fără niciun răspuns concret…sau cel puțin un răspuns care să mai domolească din anxietatea resimțită în acel moment, ba mai mult, parcă a stârnit-o și mai mult, ceea ce are destul de multă logică.
Tiparul unor astfel de întrebări te îndepărtează de propriul sine și te aruncă undeva la 1000 de km depărtare, ceea ce te va determina să trăiești haosul în toată profunzimea sa, vei avea și mai mult senzația că totul depinde de exterior, în cazul de față de „celălalt”. Iar acest „celălalt”, cu siguranță în timp a devenit „ceilalți”. Astfel că oare să fie vorba despre „celălalt ăsta” sau „ceilalți”?
Atâta timp cât nu îi pot schimba pe cei din jurul meu, eu să nu fiu bine?
Imaginează-ți ca în palma stângă ai o rană, vine o persoană oarecare și dă mâna cu tine și în acel moment rana ta va produce durere, suferință (indiferent dacă persoana ți-a observat sau nu rana).
Întrebarea este: ce a durut? strângerea de mână a persoanei/persoanelor x/y sau rana propriu-zisă? Răspunsul logic și obiectiv ne va conduce către rană, iar acea rană în contact cu orice altă persoană îmi va provoca disconfort.
Ce facem când avem o rană fizică? Identificăm unde se află, vedem de ce natură este pentru a oferi medicația corespunzătoare, o bandajăm și o protejăm ca să se poată vindeca. Exact așa este și cu rana emoțională, în cazul de față acest tip de rană conduce la sentimentul de vid interior, lipsă de autonomie emoțională, dependența de partener, dependența de celălalt sau ceilalți.
Iar dacă de-a lungul timpului vi s-a spus că relațiile deficitare nu ar trebui să doară sau că sunteți slabi dacă vă lăsați afectați, în cazul în care aveți disponibilitatea necesară (dacă doriți și simțiți nevoia) să explicați importanța relației respective pentru voi, ce însemnătate are, atunci puteți face asta. În cazul în care nici în acel moment aceștia nu depășesc propriul tipar de gândire și înțelegere, atunci fugiți cât de tare puteți, fugiți, dragilor! fiindcă aceia vor fi primii cu un potențial foarte ridicat de a vă răni din nou, indiferent de natura relației pe care o aveți sau o puteți avea cu ele/ei.
Și ca răspuns, este absolut normal ca starea noastră de bine să fie impactată, pentru că așa cum ne spune și Franz Ruppert, „relaţiile noastre sunt principala sursă pentru starea de bine sau pentru suferinţă; În spatele celor mai multe simptome de suferinţă emoţională se află relaţii distructive; Relaţiile sunt o completare şi nu pot fi substitut pentru sine (Ruppert, F., 2015)”.
Dar ce este de făcut? De ce avem nevoie de relații?
Din punct de vedere neurobiologic, noi am venit pe această lume cu nevoia de a relaționa, adică de a trăi în relații. Astfel că nevoia fiecăruia dintre noi de conexiune și legătură cu o altă persoană este absolut naturală și normală, dar să vedem dacă și modul în care construim acea relație este la fel de sănătos.
Franz Rupert prezicează că „Niciodată nu e prea târziu. Important e să-ţi doreşti schimbarea, fiindcă nimeni nu poate să iniţieze o vindecare pentru altcineva. Când am înţeles cum a fost în cazul meu la început, de ce sunt aşa cum sunt, am înţeles şi că, de fapt, eu vreau dragoste, că pot fi cu cineva şi pot avea o relaţie sănătoasă. Am învăţat să nu mai trăiesc întâmplările prin filtrul traumei pe care am trăit-o cândva. Şi am înţeles că trebuie să mă redeschid către sentimente, să îndrăznesc să iubesc şi să mă las iubit. (…) dar mai important decât asta e că nu m-aş mai trăda pe mine niciodată pentru o relaţie. Nu aş călca pe mine, doar ca să fac pe plac cuiva, să fac relaţia să meargă sau doar ca să mă pun la adăpost. Am învăţat să fiu sincer cu mine în dragoste, în primul rând” (Ruppert, F., 2017):
- Așa sunt eu cu adevărat?
- De ce fac lucrul ăsta?
- Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică?
- Sau pentru că aşa m-am obişnuit?
- Sau pentru că altcineva aşteaptă asta de la mine?
- Sau pentru că vreau să dovedesc ceva?
Și nu în utlimul rând, în încheiere, te-aș întreba și te-aș ruga să îți răspunzi cât mai onest: „În ce măsură crezi despre tine că ești o persoană care merită în mod real să fie iubită?”
Răspunsul la această întrebare este foarte important deoarece dependența emoțională (în relația de cuplu) se află în strânsă legătura și cu imaginea de sine a persoanei care nu poate ieși din acea relație. Dincolo de tiparul de atașament care ne influențează tiparul relational cu ceilalți, apare și stima de sine, în funcție de această dimensiune vom putea evalua „capacitățile” noastre de a găsi (un partener mai potrivit) și de merita să fim iubiți în funcție de nevoile noastre reale.
Lasă un răspuns