În cadrul acestui articol mi-am propus să vorbesc despre atacurile de panică punând cu precădere accent pe un exemplu concret. În cele prezentate vom putea observa impactul colosal pe care îl au momentele respective atât asupra existenței noastre, cât și asupra celor care ne înconjoară.
Iar de cele mai multe ori se întâmplă să nu avem idee prin ce trecem sau ce se întâmplă cu noi.
Numele persoanelor nu sunt cele ale aparținătorilor reali, iar abordarea cazului a fost realizată într-o manieră în care să poată ajunge la fiecare persoană care se oprește asupra acestor rânduri.
Să luăm drept exemplu următoarea situație: Ana care nu necesită ochelari de vedere, îl îndrumă pe o potecă (cu diverse obstacole) pe George care este fericitul posesor ale unor lentile cu dioptrii +/- 2.00 (dar Ana nu știe că George necesită ochelari). Cam așa se simte experiența celuilalt în astfel de situații. Și totuși nu luăm în considerare abilitatea sexului feminin de a se orienta în spațiu, că astfel ar fi și mai tragic. J
Cu siguranță că situația poate fi inversată, iar exemplul este universal valabil pentru oricare dintre cei doi. Este vorba despre orice fel de relație, relații familiale, de prietenie etc.
Vorbim despre dioptriile diferite sau modul diferit de a percepe tot ce ne înconjoară, adică vedem lumea în funcție de nevoile, blocajele, resursele și putințele fiecăruia.
Vom continua lista exemplelor aducând în prim plan cele două personaje ale noastre: Ana și George. Cei doi sunt părinții unui băiețel de aproximativ 1 an, motiv pentru care Ana se afla în concediu maternal de aproximativ 1 an. Deși la început i-a fost destul de dificil să se adapteze la noul stil de viață (motiv pentru care a și apelat la terapie), între timp a găsit strategiile necesare pentru a-și putea construi un program care să fie în acord cu nevoile sale.
În tot timpul acesta a reușit să depășească influențele depresiei postnatale, să comunice sănătos cu partenerul — acesta fiind receptiv și oferindu-i susținere. Totul bine și frumos, o poveste ideală în care ca terapeut îți crește inima când vezi așa oameni conștiincioși și cu astfel de resurse. Până de curând când te sună și-ți spun că au decis să divorțeze și că își doresc o ultimă întâlnire cu terapeutul lor pentru a trage concluziile finale.
Ca o ironie a situației, cu o săptămână înainte de a primi acel telefon de la ei, într-o discuție cu un prieten care îmi transmisese că ia în calcul ca la anul să devină tătic, iar eu îi spuneam că faptul că se gândește la o astfel de decizie în situația actuală, în timp ce se află în izolare împreună cu partenera, că arată ca o decizie responsabilă luată în cunoștință de cauză.
Odată cu această conversație mi-au trecut fugitiv prin minte oamenii cu care care lucrez și felul în care îi poate afecta această situație prin prisma cuplului în care se află, dar cu siguranță cuplul Ana – George nu m-ar fi trimis cu gândul că ar putea interveni o astfel de situație.
În decursul a 6 luni, la nivel profesional și financiar, George a întâmpinat foarte multe pierderi. Odată cu aceste pierderi au început să apară episoade recurente de teama intensa, neliniste si anxietate, uneori declansându-se chiar și reactii fizice severe.
Pentru George toate aceste pierderi au condus la un sentiment de insuficiență atât de acaparator încât l-a blocat în toate rolurile sale, de la rolul de tată, de soț, de fiu, prieten etc. Dar cu precădere rolurile care au avut cel mai mult de suferit au fost cele de soț și de tată, acolo unde simțea că are cea mai mare responsabilitate.
Acum percepe acel blocaj ca o „înghețare a minții, a sufletului și a corpului”.
– „Paralizasem cu totul, erau nopți în care nu-mi simțeam brațele și picioarele”.
– „Am paralizat ca bărbat, nu mai eram capabil să am contact intim cu soția mea, iar ea credea că nu o mai iubesc, dar nici eu nu știam de ce, nu mai știam nimic pentru că nu mai simțeam nimic”.
– „Când mă întreba dacă o mai iubesc sau dacă mai vreau să fiu soțul ei, tăceam, nu știam ce să-i zic”.
– „Copilul meu avea nevoie de mine și eu nu ma puteam mișca … nu doresc nimănui să se simtă așa față de copilul său”.
-„Totul începea așa: o teamă îngrozitoare de îți sfâșia oasele, îmi bătea inima de parcă îmi ieșea din piept, transpiram și tremuram, vomam și după aia paralizam”.
În tot timpul acesta și odată cu mutarea din căminul conjugal, Ana nu a putut afla și observa cu exactitate ce trăiește partenerul său. Iar partenerul său nici el nu conștientiza care sunt cauzele a ceea ce trăiește, motiv pentru care nici nu a putut transmite mai departe cu ce se confruntă.
Odată cu întâlnirea avută cu cei doi s-a observat că decizia de a divorța este un efect al unei cauze care nu avea legătură cu relația de cuplu. Adică se renunță la cuplu, deși nu cuplul era cauza.
Singurul lucru concret care a reieșit din discuția noastră a fost că oamenii respectivi încă aveau resurse și disponibilitate să investească în relația lor de cuplu.
Printre primele lucruri pe care le-am pus în practică în cadrul întâlnirii noastre a fost ca fiecare să facă schimb de ochelari și să vadă lumea prin lentilele (cu dioptriile aferente) partenerului.
Iar cu precădere pentru George să ofere chiar și câteva sfaturi Anei, acest lucru după ce a experimentat lumea ei prin lipsa ochelarilor.
Astfel că următoarele ședințe au fost cu precădere către George, iar efectele resimțite au fost orientate și către cuplu. Identificându-se cauza și lucrând pe baza acesteia, episoadele specifice atacului de panică la început s-au diminuat considerabil, iar ulterior au dispărut.
Iar resemnificarea dată de către acest cuplu întregii situații cu care s-au confruntat este că resimt totul ca fiind de la început, e ca și cum cuplul lor s-a format din nou.
Lasă un răspuns