Leapșa de intimitate / de ce persoanele anxioase ies mai greu din relații
Persoanele cu un atașament anxios vor întâmpina dificultăți atât în inițierea relațiilor amoroase, cât și în renunțarea la acestea (deși de cele mai multe ori conștientizează că nu se mai regăsesc în tiparul acelor relații).
Persoanele cu un astfel de tip de atașament vor fi și temătoare în a intra în relații, dar, în același timp, în cadrul unei relații amoroase, vor avea tendința să capete o oarecare dependență în cee ace îl privește pe partener.
Diferența dintre persoanele evitante și cele anxioase este că cei dintâi vor evita atât intrarea în relație, cât și apropierea (atunci când vor iniția relații), pe când cei cu tipar anxios, deși vor evita initial intrarea în relație, atunci când se va realiza, va oglindi și un soi de dependență.
Din acest motiv, atunci când se construiește o relație între o persoană cu tipar evitant și una cu tipar anxios, la început, cel care va face primii pași către relație va fi evitantul, iar anxiosul, desi în primă fază va avea unele rețineri, ulterior, prin apropiere, va deveni din ce în ce mai disponibil/ă, ceea ce o va/îl va speria/bloca pe evitant și o va/îl va face să se retragă. Este ca un joc, un soi de leapșa pe culori, numai că apropierea va lua locul culorilor, adică „leapșa de apropiere/intimitate ”.
Foarte rar se vor dezvolta relații între persoane cu același tip de atașament, cu excepția persoanelor cu atașament securizant.
Relațiile între persoane cu același tip de atașament, adică anxios-anxios sau evitant-evitant vor avea șanse minime să treacă de faza incipientă.
- (!!! a nu se lua în calcul persoanele care și-au identificat tiparele de atașament și care lucrează cu acestea, astfel că nu toate persoanele cu un stil de atașament anxios vor acționa la fel).
Este vorba despre aceleași șcenarii repetitive pe care le tot întâlnim și ne întrebăm „de ce se repetă de fiecare dată?”, „cum ajungem să repetăm aceleași situații de fiecare dată?”. Unul dintre răspunsuri ar fi tot sub forma unei întrebări „ce acțiuni am repetat?”, „oare celălalt ar fi putut să ne trateze într-un anumit mod dacă noi nu i-am fi permis?” „unde începe și unde se termină cu adevărat influența celeilalte persoane în ceea ce ne privește?”.
Atunci când vom conștientiza că suntem stăpâni în ceea ce privește propria viață, atunci ne vom comporta ca atare, astfel că nimeni nu va mai avea spațiul necesar să își exercite influența asupra propriei noastre persoane decât cu propriul acord.
Și așa cum totul are un început, la un moment dat și acest joc „leapșa” a fost declanșat de „ceva” și de „cineva”, așa că și bazele tiparului anxios s-au dezvoltat în primii ani de viață în relația cu persoanele de atașament, în funcție de disponibilitatea și de modul în care figurile reprezentative au răspuns nevoilor copilului.
Astfel că anxietatea la vârsta adultă este în strânsă legătură cu dinamica relației pe care am avut-o cu persoana de atașament.
Ceea ce îi lipsește cu desăvârșire persoanei cu un stil de atașament anxios este siguranța, siguranța că va exista necondiționat cineva pentru acea persoană.
Dacă stăm să ne gândim bine, este cea mai rezonabilă nevoie pe care o poate avea o persoană și anume… o acceptare/iubire necondiționată. Și cât de tare ar trebui să doară această „mutilare” (romanul „Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu fiind iar și iar laitmotiv-ul supraviețuirii (nesănătoase) noastre) pe care mulți dintre noi ne-o „atribuim” zilnic pentru a „ne încadra” în anumite standarde, pe care dacă ni s-ar cere vreodata să le definim realmente, cu siguranță nu am ști despre ce e vorba, ci am ști doar că există, există acea „insuficiență proprie” dar nu avem definit cu exactitate forma acesteia sau despre ce e vorba. Dar nu pentru că este o alegere conștientă, nimeni pe această lume nu ar alege suferința fără un motiv explicit și cu un discernământ sănătos.
Astfel că anxietatea caută și verifică consecvent să îndeplinească nevoia de siguranță în „mediul înconjurător”, și în „interacțiunile” pe care le avem cu ceilalți. Astfel că îndepărtează individul din ce în ce mai mult de interiorul său și îl ancorează în exterior, îl determină să fie dependent de celălalt/ceilalți. O necesitate care este resimțită mai mult în cogniția persoanei cu atașament anxios, nu neapărat și în realitatea externă ca rezultate al unei nevoi reale.
Adultul cu stil de atașament anxios prin raportarea la relația cuplu (György Gáspár):
- Îmi este aproape imposibil să nu mă îngrijorez cu privire la faptul că m-ar putea abandona (înșela, trăda, părăsi) – lipsa siguranței;
- Sunt predispus să ofer mai mult și să cer prea puțin sau aproape deloc;
- Am nevoie să mă reasigure că mă iubește, să am siguranța faptului că îi pasă;
- Mereu am avut relații definite de iubirea pasională, cu trăiri intense și senzații puternice;
- Din păcate, nu am trăit prea des satisfacții relaționale, adesea conexiunile mele erau cu multe pauze și ieșiri din relație;
- Resimt constant teama de abandon, preocupare constantă față de răspunsul partenerului la sentimentele mele.
De cele mai multe ori, pentru o persoană cu tipar anxios, ieșirea dintr-o relație amoroasă va fi percepută ca un drum foarte dificil și anevoios, de cele mai multe ori, în momentul încheierii relației simțind că este încheierea propriei sale vieți, chiar dacă este realmente conștient/ă că nu mai rezonează cu acea relație. Trăirea este resimțită ca un sevraj emotional.
Structura gândirii sale se va concretiza sub forma unor întrebări având ca tipar general: „oare mă va mai accepta cineva vreodată așa cum sunt?”; „totuși a trecut atâta timp, de ce nu aș oferi o șansă de dragul timpului petrecut împreună?” „voi mai găsi vreodată pe cineva?” „chiar merit o altă relație?” „dacă nu pot face față fără ea/el?” „cum mă voi descurca?” etc…
Tipar care este absolut normal să fie repetat, unul dintre „consacratele” (ca să nu zic repetitive, desi repetiția este mama învățăturii) mele exemple date oamenilor din cabinet/care colaborez este următorul: „dacă de-a lungul existenței noastre am avut parte/am primit numai bile negre, ce vom face în momentul în care vom primi o bilă albă? O vom ignora pentru că nu este cunoscută nouă sau nu vom ști ce să facem cu ea, face parte din ceva ce nu cunoaștem…”
Așa că înainte de a critica sau judeca propria persoană de orice comportament, acțiune sau situație, întrebați-vă: „oare care era adevărata mea nevoie în acea situație, de ce am simțit să procedez în acel fel?” „Sunt pregătit/ă să conștientizez și să accept un posibil răspuns?” .
Și nu în ultimul rând, încercați să aveți răbdarea și indulgența de a înțelege propriul răspuns. Dacă nu aveți înțelegere față de propria persoană, oare cum să puteți avea așteptări de la ceilalți în această privință?
Așa că, dragilor, în încheiere, vă doresc indulgență față de sine și o analiză cu sens! 🙂
Lasă un răspuns