Atunci când ne raportăm la suferință, ce-i drept, cunoașterea teoriei ne lărgește orizontul, dar nu înseamnă neapărat că ne și vindecă. Știm atât de multe teorii, cunoaștem baza cognitvă și ceea ce ar fi de ajutor și corect pentru fiecare noi, dar de la acest punct până la o integrare sănătoasă … este o cale lungă, din locul în care ne aflăm și până la destinație, multe sunt de parcurs și de învățat.
Cunoaștem cu toții zicala „drumul este cel mai important, nu destinația”, dar exact așa cum relata cineva în cadrul unei discuții din cabinet (exemplificarea va fi redată la sfârșitul paragarfului), căruia i se tot ofereau sfaturi și recomandări gratuite, ba chiar cu o oricare insistență despre tot ce ține de propriile decizii și propria persoană. Vorbim despre cazul unei persoane cu un diagnostic de boală în stadiu avansat şi cu speranţă de viaţă redusă, iar conform propriei sale relatări: „ce-ar fi să-i bat și eu tot drumul până ajung la destinație? Dacă tot insistă să fiu puternic și să mă bucur de drum, măcar să ne bucurăm împreună”.
Într-o notă sarcastică chiar mi-aș suspecta clientul de un oarecare altruism, dar mă voi opri aici fiindcă din punct de vedere psihologic procesul suferinței este pe cât de complex, pe atât de specific și unic pentru fiecare ființă în parte.
Deși unele situații parcă pun sub semnul întrebării orice gram sau urmă de umanitate, unde și cum am blocat/pierdut fiecare dintre noi acest aspect atât de vital unei existențe sănătoase?
Acel/acea om/persoană care este în contact cu propriile trăiri fie ele pozitive sau negative, pe care le conștientizează și le acceptă într-un mod sănătos, cu siguranță nu va simți nevoia de critică, de a blama sau oferi sfaturi gratuite despre tot ce înseamnă ceilalți sau cum pot „face” ceilalți „mai bine”.
Cu cât ne centrăm mai mult pe ceilalți, cu atât fugim mai mult de noi înșine. Acest sentiment de evaluare sau critică a celorlalți ne dă falsul sentiment unei stări de bine a propriei persoane. Astfel că în nevoia este de a ne centra pe critica sau pe sfaturile oferite celorlalți, apare și dorința ascunsă de a fi un adevărat ghid în rezolvarea situațiilor în care se află persoanele de lângă noi, așa că dacă ne centrăm pe problemele celorlalți (din perspectivă proprie), propriile insuficiențe parcă nici nu mai există, ne simțim mai „buni” și mai „în regulă” cu fiecare intervenție (de cele mai multe ori gratuită și fără temei) asupra celorlalți.
De cele mai multe ori este vorba doar despre propria persoană chiar și atunci când suntem absolut convinși că ne raportam la cel din fața noastră.Conexiunea cu propria persoană ne va facilita o conexiune autentică și cu persoana de lângă noi. Cum îl pot înțelege pe celălalt dacă eu nu-mi pot înțelege propriile trăiri? Prima regulă în cazul unui pericol în timpul zborului este acela de a-ți pune ție înainte de toate masca, astfel vei putea oferi ulterior ajutor celui de lângă tine, fie că este copilul, soțul, un alt membru al familiei sau oricine altcineva. Așa că revenind la subiectul nostru, cum îl pot vedea, înțelege și accepta pe celălalt dacă eu habar nu am cine sunt și de ce ce am nevoie cu adevărat. Cu siguranță că raportarea mea la celălalt va fi rezultatul unei proiecții a lipsei de sens și a propriilor neputințe, iar cel de lângă mine sau din fața mea va fi un impostor cu mult mai multe insuficiențe și lucrurile de rezolvat.
Astfel că atunci când ne raportăm la propria suferință, „preșul” capătă forma unui mecanism de apărare în toată regula. Cu cât ascundem mai mult propriile suferințe sub acest preș, cu atât avem falsul sentiment de „control”, ne simțim mai puternici, este ca și cum nu ar exista suferința, avem acele puteri „supranaturale” de a îndepărta tot ce ne incomodează în a ne atinge scopul… și anume considerăm că astfel suntem fi „invincibili”. De multe ori am trăit cu toții acest sentiment, numai că este o invincibilitate în a ne da voie să fim noi înșine, în a ne accepta acele aspecte la care avem de lucrat și cu care orice ființă umană se va întâlni la un moment dat de-a lungul existenței sale.
Asociem tendința de perfecțiune cu împlinirea, cu cât tindem mai mult spre această formulă, cu atât ne împrietenim din ce în ce mai mult cu sentimentul de vid interior.
Acest gol care poate fi umplut într-un mod sănătos doar prin conștientizarea, acceptarea și vindecarea propriilor răni.
Altfel vom alerga și vom căuta mereu situații sau oameni pe care să-i învinuim pentru propria nereușită sau suferință, fie că aceștia aparțin/vor aparține trecutului, prezentului sau chiar viitorului nostru.
Lasă un răspuns