Oare toate femeile trebuie să devină mame și toți bărbații tați?

 

A aduce un copil pe lume este unul dintre cele mai frumoase, dar și printre cele mai responsabile proiecte/procese ale vieții. Frumusețea este direct determinată de responsabilitatea conștientizării motivului pentru care alegem să devenim părinți, aspect valabil atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Acel motiv pentru care facem această alegere va determina și felul în care ne vom raporta ulterior la propriul copil. Și anume ca la o ființă individuală și unică, nu ca la o extensie a părinților, nu are rolul de umplere a unui gol, de consolidare a relației sau pentru a îndeplini aspirațiile părinților. În momentul în care alegerea aducerii copilului pe lume este determinată de decizii inconștiente sau egoiste, atunci rezultatul va fi reflectat în copii maltratați și traumatizați, abuzați emoțional și fizic. Ca să nu mai vorbim despre abandon, centre de plasament și așa mai departe.

Notă: a se lua în considerare că nu se face referire la creșterea și educarea copilului într-o bulă în care nu trebuie să ia contact cu nimic negativ, ne-am îndrepta spre o altă extremă la fel de nesănătoasă pentru copil!

 

Indiferent dacă ești sau nu părinte, ce sentiment îți trezește această întrebare? 

„Oare toate femeile trebuie să devină mame și toți bărbații tați?”

Este unul dintre subiectele pe care tot intenționez să-l abordez de ceva timp, l-am întâlnit atât de des în parctica profesională, cât și în viața personală, încât poveștile întâlnite cred că ar bifa multe dintre  secțiunile tematicii „nu am venit cu toții pe această lume pentru a deven părinți”.

Iar odată cu această perioadă în care ne aflăm în izolare, poate că avem timpul și conjunctura necesară pentru medita mai mult asupra acestuit subiect într-o formă cât mai apropiată de nevoile noastre reale.

Persoanele care simt că natura relației de cuplu s-a degradat semnificativ odată cu izolarea și mai mult de atât, simt că nu mai pot conviețui împreună, imaginați-vă cum ar fi dacă pe deasupra ați mai avea și unul sau mai mulți copii și ar fi necesar să împărțiți sarcinile cu partenerul. În toată această nebuloasă a trăirilor pe care le experimentați să fie necesar să fiți disponibili împreună la nevoile copilului/copiilor, care în funcție de vârstă pot fi mai simple sau mai complexe.

A nu se lua în calcul discuțiile contradictorii sau certurile normale din relațiile de cuplu. Cu atât mai mult că este o perioadă mai dificilă pentru fiecare dintre noi, cu atât este normal să fim mai temători, mai indisponibili și cu mai puține resurse în relaționare. Dar important este ca atunci când tragem linie, în ce măsură simțim că partenera/partenerul a arătat disponibilitate în ceea ce ne privește, dacă este deschis și simțim că îi putem comunica nevoile, temerile și dorințele, iar la rândul nostru la fel, în ce măsură simțim față de partener această disponibilitate în mod real.

Șansele ca lucrurile într-un cuplu să se transforme în bine după venirea unui copil pe lume sunt foarte mici. Dacă la nivel de cuplu relația nu este una sănătoasă și nu există deschiderea și dorința reală de implicare a AMBILOR parteneri, atunci poate că cel mai favorabil lucru care se poate întâmpla, va fi să se declanșeze instinctul matern și patern, iar ceea ce îi va lega pe cei doi va fi doar parentalitatea, dar nici vorbă de cuplu, ca și cum am îngropa o parte din noi, ceea ce nu este benefic nici măcar pentru copil, cum de multe ori avem tendința să credem sau să ne impunem să credem acest aspect. Astfel reușim să ascundem chiar și fată de noi alte neputințe cu care ne rușinăm sau pe care nu ni le putem asuma.

Că tot am ajuns la discuția despre neputințe, tendința societății este construită în așa fel încât să te determine să te încadrezi inconștient în anumite repere chiar dacă îți aparțin sau nu. Și cu cât acele repere nu sunt în rezonanță conștientă cu tine, cu atât este mai bine și ești mai predispus să intri  în grupul serviciilor de 5 stele în care să poți juca cu brio rolul marionetelor, adică să fii cât mai ușor de manipulat.

Într-una dintre ședințe, cineva îmi mărturisea: „Uite, știi, eu la cei 35 de ani per ansamblu mă simt așa destul de bine cu mine și cu viața mea, știu că mai am de lucrat la anumite lucruri, îmi doresc în continuare să avansez la job, să mă cunosc mai bine, sunt încântată de partenerul meu, dar nu-mi doresc să devin mamă, chiar nu vreau asta în momentul ăsta.

Dar când mă întâlnesc cu anumiți prieteni și mai ales cu membrii familiei parcă mă simt așa anormală chiar dacă nu sunt de acord cu ei și nu-mi doresc ce au ei.”

Și când am întrebat-o cum îi percepe pe acei oameni, în afară de ceea ce exprimă la nivel verbal, ce îi transmit prezența lor, mi-a răspuns:

„Vai, păi sunt par tare nefericiți, mereu se plâng de copiii lor, de soția/soțul lor, se plâng că nu mai au timp, că nu mai au viața, dar nu neapărat că au copii că nici înainte nu erau prea fericiți.”

„Dacă m-aș pune în papucii oricăruia dintre ei, cred că m-ar lua o teamă terbiliă, în mod clar nu-mi doresc asta.”

Cu siguranță că o cunoaștere de sine mai aprofundată i-ar ajuta pe acei oameni să se perceapă într-un mod mai clar în funcție de nevoile reale pe care fiecare dintre ei le are, iar în funcție de asta pot evalua în ce măsură au resursele și disponibilitatea necesară de a lucra într-un mod sănătos la relația lor, dar aici este o altă discuție care implică la rândul său abordări mai complexe și mai specifice subiectului atins.

Oare este un egoism să alegi să nu devii părinte dacă nu te simți pregătit (din diverse motive)? sau egoismul constă chiar în faptul că deși nu te simți pregătit tu sau partenera/partenerul tău, totuși alegi să faci acest pas…?

Potrivit lui Franz Ruppert – Prof. Univ. Dr. la Universitatea de Stiinte Aplicate din Munchen, psiholog „… nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorinţa de a avea copii nu-ţi aparţine 100%, dacă nu te simţi bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greşit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îţi cere mama, soţul, socie­tatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă eşti profund nefericită şi crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ţi dai sea­ma, îţi vei abuza la rândul tău copilul. Dacă copilul tău are probleme în relaţiile lui afective, fii sigură că ceva s-a întâmplat cândva cu tine” (Franz Ruppert – Prof. Univ. Dr. la Universitatea de Stiinte Aplicate din Munchen, psiholog, psihoterapeut).

Același lucru este valabil și pentru bărbați în rolul lor de posibili viitori tați.

Cu cât ne cunoaștem și ne acceptăm mai puțin, cu atât intervine tendința de a ne uita în grădina celuilalt, de a-l evalua și de a ne formula propriile opinii despre ce are nevoie sau ce ar trebui îmbunătățit în viața sa. Asta ne dă un fals sentiment de bine și ne ajută să proiectăm propriile  frustrări în cârca celorlalți. Că deh, așa ne simțim mai eliberați și mai corecți.

Un exemplu din realitatea cotidinaă este situația în care acel cuplu care are fie unul, doi sau chiar trei copii (se poate și mai mulți, depinde de caz), de fiecare dată  în grupul de prieteni îi observi pe ambii cum așteaptă să se plângă unul de celălalt cu prima ocazie, niciodată nu observi o conexiune între cei doi, singura formă de contact fiind printr-un reproș sau o atenționare că unul dintre copii a pățit ceva și este cazul să se ocupe și celălalt, comunicare dintrre ei având următoarea formă „să facă pentru Dumnezeu și el sau ea ceva!”

Sunt momente în care este normal ca partenerii/părinții să simtă nevoia de eliberare, să-și ia timp pentru propria persoană sau să nu poată fi disponibil pentru cuplu sau copil, dar când se resimte acest aspect tot timpul și mai mult de atât, se transmite de la un km starea de conflict consecvent, atunci situația în care se află ambii este una toxică atât pentru ei, cât și pentru copii.

Dar dacă îi întrebi cum se simt, îți vor zice că minunat, că se descurcă foarte bine, că pentru ei e simplu să fie părinți, iar de obicei ăsta este răspunsul taților care în ultimele 2 săptămâni n-au „prea dat” pe acasă.

Sau mai este varianta mamelor care n-au idee care sunt alimentele preferate ale copilului, care atunci când copilul spune câte o poezie este mai uimită decât toți ceilalți care îl privesc și ba chiar o atenționează pe doamna care se ocupă de îngrijirea copilului, că ea ca mamă de ce nu a fost înștiințată că fiica ei a învățat pentru prima dată o poezie.

Iar atunci, dacă se întâmplă să fie cu noroc, iar doamna care se ocupă de îngrijirea copilului să lege și o conexiune emoțională cu acel copil, nu doar că își îndeplinește atribuțiile doar prin prismă financiară, atunci te poți uita în ochii acelei doamne și îi vei mulțumi așa telepatic că există în viața acelui copil, cu putințele și resursele pe care le are. Dar asta nu înseamnă că îi îndeplinește rolul mamei și că acel copil nu va dezvolta diverse carențe de natură emoțională în dezvoltarea sa.

Dar acest cuplu cu siguranță că va chestiona cu prima ocazie viața celorlalți, mai ales a celor care încă nu au întemeiat o familie, așa cum este datina și până la urmă  trebuie să ne încadreze cu toții în turmă. Și vine fabuloasa întrebare: „vai, dar tu când vei face un copil?” „părerea mea este că este normal și necesar ca toți să aibă copii”.

Din păcate, de cele mai multe ori astfel de situații oglindesc genul acesta de trăiri care sunt împachetate și livrate sub forma unor „opinii și sfaturi” fără existența unei cerințe.

Printr-o inversare a situației și printr-un schimb de roluri, aceste persoane ar primi următoarele mesaje: „vai, dar cum ați putut să aduceți un copil pe lume în conditiile în care relația din cuplul vostru nu funcționa dinainte? „Dar cât de nefericiți sunteți și cât de mult vă certați!”

„ Se vede atât de atât de tare nevoia voastră de a fugi unul de celălalt încât dacă ați parcipa la olimpiade sigur ați ieși pe primul loc.”

Iar cel mai alarmant aspect este că aceste persoane sunt în poziția de a alege dacă să aducă sau nu pe lume alte ființe din diverse motive („ a fi în rândul lumii”, „au o vârstă”, „toți prietenii au copii”, „ăsta e scopul nostru pe pământ”, „cu dorința de a-l lega pe partener/parteneră de noi”, „că îi presează părinții să devină bunici”, „că își dorește partenerul/partenera”, „că așa e normal”, „simți că trebuie umplut un gol” etc.) și a căror existență va fi direcționată de putințele și resursele acestora.

Iar ca răspuns la una dintre cele mai formidabile și mai complexe abordări, care atinge subiectul în toată profunzimea sa, aproape la fel de impactantă ca: „eu te-am făcut, eu te omor”, dar nu la fel de decisivă asupra destinului ființei umane, este întrebarea: „dar dacă nu ai copii, cine îți va da o cană de apă la bătrânețe?”

Iar răspunsul: „nu-mi plac cănile, prefer un pahar cu martini și măsline, iar, foarte important, paharul să fie racit în prealabil, măslinele să fie 3 la număr, nu de alta, dar cică 3 e număr magic”. 🙂

Poate că abordarea bătrâneții sub o altă formă ne-ar ajuta să ne construim în așa fel încât să fim mai independenți și mai puțin egoiști, că dacă aducem un copil pe lume nu înseamnă că acesta are datoria de a ne îngriji, poate fi o alegere pe care acesta este în măsură să o ia.

Când am decis să aducem copilul pe lume nu l-am putut întreba dacă este de acord, astfel că am decis noi și automat este normal și să ne asumăm responsabilitatea de a-l crește și de a-i fi alături, dar referitor la îngrijirea noastră în perioada bătrâneții, îl putem întreba și el ne va putea răspunde.