Există multe momente în care ne întrebăm de ce ne-am comportat într-un anumit fel, ce ne-a determinat să acționăm așa, de unde a provenit acea acțiune sau emoție a noastra, de ce ni se întâmplă tocmai nouă…și tot așa mai departe pot decurge întrebările.
Odată ce ajungem la vârsta adultă, vom tinde să căutăm familiaritatea în interacțiunile noastre. Atfel că vom repeta comportamentele pe care le-am învățat în copilărie, cele care ne sunt cunoscute și cărora le sunt asociate sentimente și trăiri specifice. Adesea putem reacționa ca un copil rănit (prin raportarea la o anumită vârstă) desi suntem adulți și avem așteptări diferite de la noi. Cu toții avem anumite răni emoționale din copilarie care se activează atunci când luăm contact cu o serie de stimuli, persoane sau situații asemănătoare cu cele care au condus la formarea acelor răni.
În copilărie, necesitățile noastre fundamentale sunt de afecțiune, protecție (securitate) și atenție. În cazul în care aceste nevoi nu sunt îndeplinite, atunci pot apărea diverse tulburări de atașament.
Atașamentul reprezintă relația (legătura) emoțională între două persoane. Teoria ataşamentului are o importanţă fundamentală pentru întelegerea tulburărilor grave ale personalităţii.
Trauma este o experiență personală tristă, amenințătoare, negativă care pune în pericol viața sau integritatea persoanei în cauză, provocând sentimente profunde de neputință, abandon, teamă și vulnerabilitate, care duce la o prăbuşire de durată a înţelegerii de sine şi de lume (deteriorarea vitalității și identității de sine).
Astfel, acestea sunt cauzele care ne determină să rămânem blocați la o anumită perioadă din viața noastră în care am simțit că nu ne-au fost îndeplinite nevoile.
„Dacă te-ai simțit în nesiguranță în copilărie, dacă ai fost abuzat, dacă nu ai simțit afecțiune din partea părinților tăi, ai fost pedepsit pentru că îți manifestai anumite emoții, umilit sau te-ai simțit responsabil pentru fericirea părinților tăi, este posibil să simți că în interiorul tău încă mai există acele frici și trăiri, însă ele aparțin copilului interior, nu părții tale de adult.” – Dr. Ursula Sandner
„Prima experiență pe care copilul o are este să fie dat mamei sale. Dacă mama nu este acolo, dacă lipsește sau are dureri și nu stabilește conexiunea, atunci copilul va avea o traumă. Ea va fi depozitată în subconștient, iar atunci când vom deveni adulți, fiecare respingere, chiar dacă nu suntem conștienți, ne amintește de această primă traumă, iar asta este un lucru foarte, foarte dureros. Oamenii reacționează diferit, unii devin foarte agresivi, alții se retrag, alții pur și simplu îngheață. Fiecare dintre noi avem o traumă de acest fel, mai mică sau mai mare.Tuturor ne este frică să nu fim abandonați.” – Dr. Menis Yousry
„Singurul lucru care ar putea ajuta la dezvoltarea unui copil sănătos este ca părinții să lucreze cu ei înșiși, deoarece copiii sunt extensia conștiinței lor. Copiii sunt subconștientul părinților. Dacă părinții vor să afle mai multe despre ei înșiși, să-și privească copiii. Ei exprimă tot ceea ce ei n-ați reușit să rezolve la ei înșiși.” – Dr. Menis Yousry
Așa că, dragilor, o atenție centrată pe sine, deschidere către înțelegerea propriei persoane, a motivelor care ne determină comportamentele și manifestările , o întoarcere în copilărie cu mintea adultului de acum pentru a înțelege și resemnifica evenimentele de atunci, toate aceste lucruri ne vor conduce spre vindecare, încă un pas spre propria vindecare.
Lasă un răspuns