Sindromul „prinți și prințese…și oameni de tinichea”
Basmele cu prinți și prințese, cu cenușărese și oameni de tinichea … apar foarte devreme în viața noastră … și fără o conștientizare clară, de cele mai multe ori, avem tendința să urmăm acest tipar inconștient, așteptând ca cele din urmă să se producă acel final miraculos în care totul se transformă în care „vrăjitoarea malefică” devine prințesa cea bună și care îndeplinește nevoile dintodeauna dorite ale bărbatului. Acel bărbat care o acceptă necondiționat cu toate toanele și carențele afective pe care le transpune în relație, chiar și sub forma unei mediocrități și anume prin șantaj emoțional, culpabilizarea celuilalt și … de ce nu… și cu referire la Big Bang… pentru tot ce se întâmplă și e mai puțin plăcut pentru nasul fin al inculpatei.
Și uite așa te transformi într-un adevărat maestru în știința vertebratelor pentru a putea înțelege ce se întâmplă cu biata ta broscuță, de ce nu se produce transformarea mult visată despre care ție ți s-a povestit în copilărie.
Să îți poți explica cum îi poți pansa tu rănile femeii de lângă tine, care din cauză că în copilărie nu i-au fost îndeplinite nevoile emoționale pe linie paternă, matermă sau la oricare linie ar face referire, chiar și la rigla din penar, cert este că acum alege să compenseze și ori de câte ori i se oferă ocazia, să profite de abundența vindecării… și eventual să ajungă în pat cu câțiva dintre colegii tăi, cu câțiva dintre colegii ei și chiar alți câțiva colegi ai altcuiva. Bineînțeles, în tot acest timp fiind sub umbrela unei relații, ca să vezi uimirea, chiar într-o relație cu Tine, cu principii și reguli foarte clare și impuse chiar de persoana care le încalcă cu fiecare posibilitate care apare.
Acum că am vorbit despre transformarea prințeselor, să nu îi uităm pe acei prinți, acei oameni care undeva ascuns și îngropat la mare adâncime dețin acel șuvoi de iubire necondiționată pentru tot ce îi înconjoară, sau cel puțin asta afișează în fază incipientă, în primele interacțiuni cu tine și cu tot ce îi înconjoară.
Astfel că tu crezi (nu uita: TU CREZI= TU ALEGI) că acea armură de tinichea ascunde în interiorul său o inimă atât de mare, numai că din cauza armurii de la exterior alege să apeleze la manipulare, folosește aceleași tehnici pentru toate contactele sale, cu mici modificări pe ici pe colo, alege același tipar al victimelor, ca nah’, din experiență … sau… de undeva, a aflat sau a învățat ce profil răspunde cel mai repede și mai prompt „nevoilor” sale.
Iar când minunea se produce, când observă că „i s-au aprins suficient călcâiele” (cum ar zice bunica mea) celelaltei persoane, atunci începe să se manifeste adevărata splendoare, adică găsești comoara aia bine îngropată, numai că fiind la o adâncime atât de mare, parcă începi să simți că nu mai poți respira, ceva ce nu este tocmai bine din ce ți se întâmplă, dar oare ce poate fi?
(…) Cu siguranță că tu, cel/cea care trăiești/ai trăit asta știi mult mai bine despre ce este vorba.
Astfel că datoria vindecării și limitelor îți aparține, celălalt se va simți îndreptățit să calce cu bocancii plini de noroi în spațiul tău ca efect al propriilor traume sau goluri pe care nu le va putea umple oricât de multe persoane va răni, datoria vindecării rănii îți aparține. Așa cum bocancii cu tot cu noroi aparțin celelaltei persoane (ca urmare a altor răni), așa rănile sunt ale tale.
Notă: Cred în iubirea necondiționată, cred că poți iubi ceva sau pe cineva, dar pur și simplu să iubești anumite părți, anumite aspecte fără să poți tolera sau a te adapta într-un mod sănătos și benefic tot ce înseamnă acea persoană.
Iar acest tip de iubire începe prin a te iubi pe tine însuți/însăți. Altfel nu poți decât să te agăți de cineva, nu să îl și iubești pentru că și tu la rândul tău cauți să umpli un gol care îți aparține. Să îl critici pe celălalt că nu este așa cum îți dorești, să te înfurii că nu răspăunde nevoilor tale, de parcă celălalt e de vină că nu e cum ai tu nevoie să fie.
Just atât față de tine, cât și de celălalt: eu aleg să râmân în situația asta, eu aleg să duc această luptă, care de cele mai multe ori e împotriva stării mele de bine pentru că în acest moment acestea îmi sunt putințele.
Totodată, ne simțim extrem de trădați, de lezați atunci când nu ne sunt împărtășite sentimentele. Îl blamăm pe celălalt că nu simte pentru noi ceea ce noi simțim pentru ea sau el! Faptul că alegem să luăm parte la situații în care exprimăm ceea ce simțim, iar persoana în cauză ignoră, transmite că nu ne împărtășește sentimentele, alege să dispară, arată dezinteres etc., iar noi rămânem în aceeași situație … este din nou despre alegere: alegerea de a îl blama pe celălalt pentru că nu mă „tratează” așa cum îmi doresc eu sau acceptarea că celălalt nu simte la fel sau nu are sentimente asemănătoare cu ale mele (indiferent de putințele sau neputințele celuilalt).
Dacă celălalt nu mă iubește, atunci eu mă voi înfuria și am falsul sentiment că această furie mă protejează, dar nu face altceva decât să mă îndepărteze de mine. Prin acceptarea că îl pot iubi pe celălalt,, indiferent dacă îmi răspunde sau nu sentimentelor, cu siguranța că mă va durea, dar prin acceptare mă voi și vindeca.
Și realmente ce-mi doresc eu să salvez sau să vindec? Unde am învățat pentru prima dată că iubirea înseamnă luptă, abandon, respingere etc.
Ps: Nu am întâlnit plantă, animal sau om care să nu răspundă unei forme de iubire sinceră și necondiționată, fiecare cu un anumit tip de răspuns, după propriile putințe, dar cu răspuns. 🙂
Te îmbrățișez tare cu speranța că undeva pe acest drum ai reușit să te întâlnești Tu cu Tine. 🙂
Andersen ne spune că „poveștile sunt scrise pentru a-i adormi pe copii și pentru a-i trezi pe adulți.”
Iar eu aș completa: „a-i trezi pe adulți pentru a putea adapta poveștile nevoilor sale reale și conștiente”. 🙂
Lasă un răspuns