Cu toții am întâlnit situații și oameni care deși sunt dispuși să ofere ajutor celorlalți, când vine vorba despre ei, lucrurile nu stau așa, ba din contră, resping cu tărie ideea de a accepta sau primi ajutor din partea celorlalți.
Când întâlnim astfel de situații ne este greu să înțelegem de ce acei oameni nu pot accepta ajutorul chiar și atunci când este mai mult decât vizibil că au nevoie să fie ajutați.
Oare ce se întâmplă cu aceste persoane? Ce le determină să se comporte așa?
Motivele pentru care unii oameni resping orice fel de ajutor sunt multiple și fac parte dintr-o serie de nevoi fundamentale neîmplinite încă din primii ani de viață.
(1) Nevoia de ataşament este prezentă încă de la naştere, iar în funcţie de modul în care persoanele semnificative au răspuns nevoilor copilului se definește stilul de atașament (în jurul vârstei de 3 ani au deja stilul de ataşament format).
Dacă în copilărie părinții nu au fost disponibili din punct de vedere emoțional, nu au răspuns într-un mod sănătos nevoilor copilului și nu a existat o conexiune sănătoasă mama/persoană semnificativă – copil, atunci copilul a învățat că nu se poate baza pe ceilalți.
Dacă mama/persoana semnificativă a perceput îngrijirea copilului ca fiind o povară, atunci acesta ajuns adult este destul de probabil să poarte povara sentimentului „de a se simți în plus”. Mai mult decât atât, odată interiorizat acest mesaj, va simți că în cazul în care ar primi ajutor ar reprezenta „o problemă pentru ceilalți”.
Alte nevoi neîndeplinite cum ar fi ignorarea sau neglijarea copilului vor conduce la un adult care va manifesta același tip de respingere a tot ce înseamnă ajutor din partea celorlalți.
Este o nevoie nesănătoasă a copilului devenit adult de a se descurca singur, de a se baza doar pe sine, respingând cu toată vehemența ideea că ar putea depinde de altcineva.
Este o formă de a se apăra pentru a nu repeta scenariul din copilărie când dependența față de cineva, în cazul de față – persoana de atașamaent- l-a făcut să simtă „neimportant”, „nevaloros”, „în plus”, „că nu contează”, „că nu este suficient de bun pentru a primi atenție”, „că nu merită” etc.
Totodată, aceasta este singura formă de existență cunoscută de adult încă din copilărie, și anume că doar el singur își poate răspunde la propriile nevoi, că nu există o altă persoană pe care să se poată baza.
(2) O altă explicație este data și de faptul că atunci cand copiii sunt investiti cu prea multe responsabilități, rolurile din familie sunt inversate.
Aceeași situație este și atunci când persoana de atașament a avut o raportare intruzivă în ceea ce privește relaționarea cu copilul.
Ca adult, poate manifesta dificultăți în stabilira limitelor în relații sau reținere în a cere ajutor la rândul său, de a-și exprima nevoile și de a permite să fie îngrijit de ceilalți.
(3) De asemenea, adulții care au avut experiențe timpurii nesatisfăcătoare consider că „a primi ajutor” ar fi în contradicție cu imaginea pe care vor să o afișeze în fața celorlalți. Și anume imaginea unei persoane total independente și care se poate descurca singură.
Totodată, aceste persoane pot asocia primirea ajutorului cu sentimentul de obligație care implică reciprocitate și datorie în același timp. Își vor simți libertatea amenințată și vor avea senzația că nu mai sunt persoane independente, fapt ce le va zgudui zdravăn sentimentul de siguranță (chiar dacă modul de percepere a siguranței este de natură nesănătoasă/falsă).
Acceptarea ajutorului altora ar fi un inconvenient.
Toate exemplificările prezentate mai sus au legătura și exprimă o lipsă a iubirii de sine într-un mod sănătos (lipsă a încredereii în sine sau un sentiment al valorii de sine exagerat), adică o suferință a omului care respinge cu desăvârșire ideea de a-și da voie să fie vulnerabil și de „a putea primi ajutor din partea celorlalți”.
Lasă un răspuns